Cimbrul (Satureja hortensis) este o plantă perenă din genul Satureja, familia labiatelor (Lamiaceae). Este o plantă scundă, care nu atinge mai mult de 20-30 centimetri în înălţime. Cimbrul preferă verile lungi, calde, secetoase, iar iarna supravieţuieşte la temperaturi scăzute. Florile cimbrului sunt mici şi au o culoare albă sau roz-palid. Frunzele au forma lanceolat-ovală, sunt netede şi au un miros specific. Cimbrul se aseamănă întrucâtva la înfăţişare cu rozmarinul.
Originea
Cimbrul isi are originile pe tarmurile europene ale Marii Mediteraneene.
În trecut, cimbrul se denumea şi lămâiţă, respectiv lămâioară şi era deosebit de apreciat în Evul Mediu, mai ales în bucătăriile de pe lângă aşezămintele monahale.
Gastronomie
Este întrebuinţat în diferite preparate culinare, mai ales în mâncarea de fasole, cea de linte, dar şi la prepararea cărnii de porc si de vânat. Frunze şi tulpini întregi cimbru se introduc uneori în borcanele în care se murează varza şi castraveţii. Se foloseste, de asemenea, la prepararea sarmalelor.
Cultivare
Cimbrul, atâta timp cât este cultivat într-un loc bine însorit, se mulţumeşte cu puţin. Creşte pe aproape orice tip de sol, rezistă la secetă, dar şi la ploi abundente. Este în schimb o plantă sensibilă la buruieni, de aceea plivitul trebuie făcut cât mai des. Cele mai aromate frunze se recoltează atunci când plantele au început să înflorească.
Cimbru sau cimbrişor?
Cimbrul nu trebuie confundat cu cimbrişorul (Thymus serpyllum) care, deşi înrudit cu cimbrul care creşte spontan în România, aparţine genului Thymus.
Cimbrişorul (Thymus serpyllum) denumit şi iarba cucului sau tamâita, e tipic pajiştilor însorite alpine din Carpaţi şi e folosit în medicina naturistă, la prepararea ceaiurilor contra răguşelilor şi laringitelor. Mai este folosit ca şi maghiranul şi în gastronomie pentru a da aromă unor mâncăruri din carne de vită, legume sau peşte.
In medicina naturistă, infuzia de cimbru uscat, este deosebit de eficace în tratarea tusei rebele.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu